Accentul în limba japonezã se manifestã prin schimbarea înãlþimii sunetului de la o morã la alta. Prin comparaþie, în limba românã accentul este marcat prin pronunþarea mai puternicã (ºi, discutabil, alungitã) a unei anumite silabe din cuvînt, existînd de exemplu perechi de cuvinte cu sensuri neînrudite care diferã numai prin acest accent (ca véselã ºi vesélã). Alte limbi, numite limbi tonale, asociazã fiecãrei silabe o anumitã "melodie", care schimbatã poate duce la modificarea înþelesului. Surprinzãtor pentru noi, cele mai multe limbi de pe glob sînt tonale, cu excepþia notabilã a limbilor indo-europene.

Accentul are în limba japonezã are un rol semantic secundar, existînd puþine situaþii în care schimbarea accentului produce modificarea sensului. În plus, multele dialecte japoneze prezintã diferenþe mari în ceea ce priveºte tipul, poziþia ºi amplitudinea accentului.

Tehnic vorbind, perceptual existã douã niveluri posibile ale înãlþimii sunetului unei more (în dialectul standard ºi în majoritatea celorlalte). Mai mult, un cuvînt nu poate avea orice combinaþie de înãlþimi. Existã numai situaþiile urmãtoare: dacã prima morã este sus (la frecvenþa sonorã mai înaltã) atunci toate morele urmãtoare din cuvînt trebuie sa fie jos. Daca prima morã e jos atunci a doua este obligatoriu sus; urmãtoarele more pot ramîne sus sau pot cãdea, dar o data cãzut accentul el nu mai poate urca în acelaºi cuvînt. Importantã este poziþia la care accentul face tranziþia sus-jos, în funcþie de aceasta putîndu-se preciza în mod unic înãlþimea fiecãrei more. Mora de dinaintea cãderii accentului se numeºte "accentuatã". Existã cuvinte care nu au accent, în sensul cã înãlþimea sunetului nu cade nici în interiorul cuvîntului ºi nici la terminarea acestuia.